Totul se petrece in capul meu…
24 Noiembrie 2007Am capul plin de ganduri, unele mai noi, altele mai vechi, unele ma sacaie, altele sunt doar franturi de ganduri, cert e ca toate sunt instalate confortabil in mintea mea (ma doare mintea!)…
Bine, eu traiesc mai mult in viitor, corect era sa scriu ca am capul plin de planuri, dar nu sunt marete asa ca raman la prima varianta.
Amintirile ma chinuiesc vorba cantecului, dar oare cum e sa traiesti fara amintiri?!
Am cat e ziua (de lucru) de lunga o mie de treburi de facut, le prefer pe cele care au bunul simt sa apara din senin, macar nu am obligatia sa le tin minte. In trecut operam cu agenda, dar am renuntat de ceva vreme la acest obicei.
In prezent functionez pe baza de biletele si pix rosu – asta inseamna "urgent" (toate biletelele sunt scrise cu pix rosu, trebuie sa-i amintesc Oanei de la Aprovizionare sa-mi cumpere unul cu pasta albastra).
Mai sunt si cele scrise cu rosu si subliniate cu markerul – astea inseamna "de terminat ieri". Si mai este si telefonul de amenintare, prin intermediul caruia mi se reaminteste ca mai am de facut inca ceva.
Si mai sunt si sefii care ma anunta intr-o discutie amicala ca ma apreciaza pentru ca "tu nu uiti niciodata nimic" (feel no pressure) – de fapt am invatat sa nu uit prea multe; am descoperit ca daca uit eu, nu uita ei si chiar daca recunosc greseala tot sunt doar pe jumatate iertat – plus de asta mi-e frica de pedepse, cele corporale parca sunt mai blande decat cele corporate…
Si mai e si lumea din jurul meu care e impresionata de capacitatea mea de a retine o groaza de detalii. Smecherie invatata la scoala, de nevoie: ca sa trec totusi clasa, trebuia sa mai deschid o carte, sa mai fac o tema si era mai usor daca asociam o informatie cu ceva familiar.
Cu memoria afectiva stau bine, atat de bine ca da in clocot. Am certitudinea ca nu sunt singurul care isi doreste sa mai si uite. Sa uit ca m-am certat cu X si sa scap de justificarile care duc la impacare, sa uit ca Y e vecina mea si atunci pot sa trec linistit pe langa ea dimineata fara sa o salut – maruntisuri din astea care se rezolva prin dialog, astea ma seaca…
…
Ce treaba brusca am cu gandurile? Mai nimic, doar ca am deliberat, cel mai interesant articol din numarul de noiembrie al National Geographic este cel despre cum functioneaza creierul – "Secretele memoriei".
Printre altele este mentionata si boala Alzheimer si efectele ei asupra celor care nu uita, dar sunt uitati.
Articolul e de fapt despre uitare – si nu e chiar cel mai bun lucru care ti se poate intampla.
Articolul e de fapt despre uitare – si nu e chiar cel mai bun lucru care ti se poate intampla.
Ai mei au o prietena de familie a carei mama sufera de Alzheimer. Nu-si mai recunoaste fiica, o intreaba in fiecare dimineata cine e. Poarta in fiecare zi acelasi dialog. E dureros sa pierzi pe cineva in felul asta. Sa iti aduci aminte atatea lucruri traite impreuna si sa stii ca cel din fata ta nu o sa si le mai aminteasca niciodata si ca tu esti un strain.
Mi-am dorit de atatea ori sa uit, nu mai e cazul. Sper sa nu uit niciodata oamenii care-mi sunt apropiati. Sa-mi amintesc certurile, sa-mi amintesc impacarile, sa-mi amintesc tot ce are legatura cu noi!
Asa ca imi antrenez memoria – nu joc sah ca nu-mi place sa pierd, dar scriu biletele la greu! Si nu numai biletele…si nu uit si sunt atent la detalii…Las firimituri de turta dulce pe jos, trag linii cu creta pe pereti, scrijelesc copacii (sa vina Protectia Mediului), dar tot gasesc drumul spre casa!
Voi cum procedati?
Tags: playback
Noiembrie 24th, 2007 la 21:34
Pai, mai ai si tu iluzii…A fost o aluzie amicala!!!
[Reply]
Noiembrie 28th, 2007 la 10:00
In capul meu se produc prea multe.
Cateodata uitarea e o solutie, uitarea cu suspendare. 
[Reply]
Noiembrie 28th, 2007 la 16:58
Imi place blogul tau negru, Oana. Pictura a cui este? Frumoasa…imi place!
[Reply]
Noiembrie 29th, 2007 la 16:45
Am gasit ca a unui baiat din Cluj nascut prin 1963. Mie nu-mi place negrul.
[Reply]
Decembrie 23rd, 2009 la 13:45
Pai ce credeai, Tibule, ca recomand prostii la mine pe blog
?
[Reply]
Decembrie 23rd, 2009 la 13:45
Hm, ce-mi place articolul asta al tau…
Si eu am cunoscut o persoana care a suferit de Alheizmer si la vremea acelei intalniri am refuzat sa ma apropii mai mult de acel om si nici in ziua de azi nu-mi dau seama daca-am facut bine sau nu dar stiu ca atunci m-am temut pt c-am constientizat nivelul meu de … empatie. Era un om foarte delicat si foarte ranit atunci de niste chestiuni de viata… administrative si ma gandeam la vremea aceea ca macar… poate doare sufletul mai putin…
O carte simpatica " Muschiul mental"
Pentru tine.
[Reply]