O problema administrativa

23 martie 2008
“De la o varsta incolo, nu e prea simplu sa ai relatii, cred… a spus el parca ghicindu-mi gandurile. Nu prea mai ai ocazia, nici placerea sa iesi. Apoi, sunt de facut o multime de lucruri, formalitati, demersuri…cumparaturi, lenjerie. In plus, iti trebuie mai mult timp ca sa-ti ingrijesti sanatatea, ca sa-ti mentii corpul, cat de cat in stare de functionare. De la o varsta, viata devine administrativa  – mai ales.”

Michel Houellebecq se dezvaluie in “Posibilitatea unei insule” si fara sa vrea, deschide si inchide comentariul meu.

Si viata mea e administrativa (am o varsta, e de inteles). Sunt un administrator de cariera; silitor, dedicat, fac totul ca la carte (bine, e adevarat, ca-mi lipsesc niste pagini). E important sa mentionez ca, in cazul meu,  varsta de la care nu mi-a fost usor sa am o relatie, s-a dovedit a fi una frageda. Si totusi, in tinetete ma descurcam mai bine (cel putin nu ma incurcam)…

Acum, nu-mi e la indemana sa am o relatie, nu prea mai am ocazia – nu stiu de ce, dar look-ul meu cu pungi vinete sub ochi (nu-i in tendinte violetul?!), riduri de expresie (poate nu-s expresive?!) si cocoasa de atata stat in fata calculatorului, nu atrage priviri admirative, nu isca pasiuni, nu tulbura minti.

Nu-i usor sa te culci seara de seara singur stiind ca esti mai ruginit decat ieri, ca dupa o saptamana de chiul sportiv, corpul tau (care cu ceva timp in urma te trata cu un dram de consideratie), te lasa la greu – ii dau jaratec, dar nu mai raspunde la comenzi si cand totusi se deranjeaza sa ma asculte, o face in sila (corpul meu e fitos!).

Banuiesc ca asta se intampla cu orice corp (contondent) implicat intr-o relatie la distanta. De fapt e o relatie simulata, e genul de relatie in care suntem “amici”, n-am mancat usturoi, nu ne miroase gura, lumea, care in trecut ne vedea impreuna si spunea ca suntem frumosi, era nebuna, bine ca suntem noi doi destepti. Nu-mi plac distantele, n-am o fire plimbareata; sunt comoditatea intruchipata si ma descurcam greu cu distantele deja existente intre noi, dar distanta asta fizica imi pune capac.

Din cauza ei (a distantei), mintea imi joaca feste – incep sa ma comport altfel decat e normal (?) la varsta mea. Fac scene – glumele mele obisnuite, tavalite prin ironie, asa imi manifest “deranjul”. Culmea e ca tocmai in momentul asta, vietile noastre profesionale prind contur. Pacat ca prind contur in tari diferite – si atunci cum sa ai o relatie? Nu-i mai bine sa dai o sansa cuiva care e fizic mai aproape de tine, chiar daca sufleteste si cu mintea esti in alta parte?

Stiu ca in zadar vreau totul acum, dar m-am saturat sa am rabdare. Mi s-au intamplat numai lucruri bune cand am avut-o, dar, la naiba, mi s-au lungit urechile de atata rabdare! N-am nici cea mai mica intentie sa renunt la cariera mea pentru o relatie si nici nu cer ca altcineva sa renunte la propriul drum pentru a fi cu mine, dar recunosc iubirea (singura care conteaza!) cand o intalnesc.
Si pentru ca o recunosc si ma cunosc, ma enervez ca din nou o sa am rabdare. E o decizie administrativa!  

 



“Pesemne ca in relatiile mele cu oamenii (era sa scriu: “in relatiile mele oficiale cu oamenii”; si cam asa era, intr-adevar), fusesem inclinat sa-mi exagerez disperarea. Insa ceva din mine stia, stiuse intotdeauna, ca voi intalni pana la urma iubirea – vorbesc de iubirea impartasita, singura care conteaza.”
 

Tags:



Leave a Reply

(insereaza codul din stanga)
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X